Care e valoarea unei vieţi umane în Congo?

Care e valoarea unei vieţi umane în Congo?
- interviu cu prof. dr. Iulia MOTOC -

Aţi fost raportor special ONU privitor la situaţia drepturilor omului în Congo. În 2003 aţi efectuat cîteva vizite de monitorizare, aţi scris un raport cutremurător, o listă lungă de masacre, violuri, violenţe, devastări. Cititorii trebuie să vă închipuie aşa cum vă ştiu eu, o doamnă profesoară universitară cu aparenţe fragile. Cum a fost aterizarea în Congo?
Numirea mea în această poziţie a fost o mare onoare. Am fost primul raportor special român pentru drepturile omului, dacă vă mai amintiţi, şi România a fost la începutul anilor ’90, pentru scurt timp, monitorizată de ONU printr-un raportor special pentru violări ale drepturile omului. Raportorii speciali sînt consideraţi cele mai importante mecanisme în domeniul drepturilor omului, sînt independenţi şi imparţiali şi nu se supun teoretic nici măcar secretarului general ONU. Diferenţele dintre teoria şi practica dreptului sînt importante. Şcoala realistă a dreptului, reprezentată de jurişti ca Olivier Wendell Holmes, consideră că dreptul este mai mult experienţă decît logică. De cealaltă parte, Şcoala formalistă studiază normele juridice, separate de politică şi morală. Probabil că experienţa pe care am trăit-o eu este dincolo de preceptele Şcolii realiste. Dacă vreţi, pentru că v-aţi referit la parcursul meu academic, pe care l-am urmat în paralel cu ONU, este drumul de la studiul celui mai complicat conflict după Al Doilea Război Mondial - cel din Congo - şi reflecţia asupra condiţiei umane, de la Olivier Wendell Holmes la Malraux sau Camus sau Sábato. Sînt întrebări fundamentale cu care rămîi în permanenţă după asemenea experienţe: Care este valoarea unui fiinţe umane? Care e măsura reală a suferinţei? Am fost în acelaşi timp cel mai tînăr raportor special din istoria ONU, probabil alături de mulţi alţii din generaţia mea am fost de multe ori în poziţia de a fi “cei mai tineri”, de exemplu, am fost confirmată ca profesor universitar la 34 de ani. Aparent paradoxal, în Congo nu am resimţit reale prejudecăţi sau dificultăţi semnificative legate de faptul că eram femeie şi eram tînără, aşa cum am resimţit în alte locuri. Comentariile care se fac acum la apariţia cărţii mele, Plaidoyer pour les droits de l’homme, de către mari personalităţi din domeniul drepturilor omului sînt elogioase.

V-aţi întîlnit acolo cu o serie de oficiali, de la preşedintele ţării la lideri din justiţie şi armată. Inevitabil, fuseseră implicaţi în lungul război civil care tocmai se încheia. Dincolo de aspectul diplomatic, aţi trăit vreo senzaţie personală în legătură cu ei, ştiaţi despre unii dintre ei că ar fi criminali? Cum este interacţiunea cu asemenea oameni?

Este aici o problemă foarte sensibilă şi pentru justiţia penală internaţională. Într-o lume hobessiană ca aceea din Congo este uneori greu de spus cine este criminal şi ar trebui condamnat şi cine a fost în legitimă apărare. De aceea, procesul de la Curtea Penală Internaţională pe care procurorul Curţii l-a anunţat citînd vizita mea în Ituri în timpul conflictului din septembrie 2003 la care v-aţi referit, a avut dificultăţi să demareze. Cu ce tip de crime şi cu ce criminal să începi? S-a pornit cu cele mai simple lucruri: cine a înrolat copii sub 15 ani - crimă de război după Statutul Curţii Penale Internaţionale, s-a ajuns apoi la folosirea “violenţelor sexuale împotriva femeilor ca arme de război”, considerate crime împotriva umanităţii.

Pe de altă parte, citesc că v-aţi întîlnit cu oameni care deţineau funcţii insolite, ministrul pentru Drepturile Omului, ministrul pentru Condiţia Femeilor. Cum există asemenea instituţii, şi mă refer la existenţa lor reală, funcţională, într-o ţară în care mari suprafeţe de teritoriu sînt încă dominate de bande înarmate care masacrează bărbaţii şi violează femeile de altă etnie?

Aceste instituţii funcţionau cu mare dificultate, dar este important că existau deja, e un progres. Mulţi dintre aceşti oficiali nu vizitaseră locurile din Congo pe care le-am vizitat eu, din diferite raţiuni, multe legate de securitate. Erau în Congo oameni remarcabili ca inteligenţă, calitate umană, curaj. Mi-o amintesc pe Petronille Vaweka care guverna Ituri în timpul conflictului. Este o dovadă că şi în astfel de societăţi îţi poţi menţine virtuţile, şi cele cardinale, şi cele teologice.

Aţi cerut, printre altele, revizuirea unor procese pentru oameni acuzaţi de canibalism. Despre ce era vorba concret acolo?

Sînt unele dintre cele mai şocante atrocităţi, în special pentru că ele mi-au fost povestite de copii soldaţi, care fuseseră înrolaţi la 8 sau 9 ani şi chiar mai mici şi iniţiaţi prin astfel de practici, pentru că există credinţa că a mînca din inima unui pigmeu te face invincibil. Sînt practici de război care au existat şi în Europa preistorică şi persistă încă în suficiente zone ale lumii. Dincolo de clasica provocare a lui Montaigne referitoare la acest subiect, demnă să atragă atenţia asupra “celuilalt”, non-europeanului, canibalismul de război este una dintre patalogiile societăţilor în care statul este aproape inexistent. Cea mai bună istorie filozofică a canibalismului este scrisă de Cătălin Avramescu şi va apărea în cîteva luni şi la Princeton University Press.

În raportul oficial precizaţi că aţi fost la închisoarea din Buluo, unde deţinuţii v-au blocat plecarea spunînd că sînt deţinuţi ilegal. Acum, la cîţiva ani, ce amintiri aveţi din acel episod?

Mulţi dintre raportorii speciali sau din cei care au vizitat aceste zone au avut incidente de securitate, o parte se cunosc, o parte nu. Era anul în care fostul înalt comisar Sergio Vierra de Mello a fost ucis în Irak împreună cu alţi 21 colegi. Buluo este cea mai periculoasă închisoare din Congo, situată într-o zonă izolată în care nu există conflict deschis, aproape de oraşul lui Patrick Lumumba, în apropierea locului unde a murit Dag Hammarskjöld în condiţii neelucidate pînă astăzi. Închisoarea era păzită numai de o armată care o înconjura, iar comandantul acelei armate mi-a spus că terminase Filozofia. Aşa cum am menţionat şi în raportul meu, la Buluo deţinuţii aveau bagajele pregătite pentru a pleca, ar fi urmat să beneficieze de un decret de amnistie, dar nu se dăduseră şi actele de aplicare, situaţie de care amintisem şi în raportul meu precedent, pe care unii dintre ei îl cunoşteau. Anumiţi oficiali ONU m-au sfătuit să părăsesc Congo, eu am rămas, aşa cum am şi scris, pentru a-mi continua anchetele, în interesul victimelor, urma apoi să-l vizitez pe procurorul Curţii Penale de la Haga şi am fost şi acolo, aşa cum îmi propusesem.

Acordul de pace prevedea şi înfiinţarea unei comisii pentru adevăr şi reconciliere. Înţeleg că trebuia să fie compusă din reprezentanţi ai tuturor forţelor politice. Vă exprimaţi diplomatic în raport îndoiala că cei numiţi politic, reprezentînd fostele grupuri în conflict, au credibilitate pentru un asemenea demers. A fost acolo un conflict între justiţie şi pace?

Nu cred că mă exprim diplomatic, am spus ferm în mai multe interviuri că cei implicaţi sau suspectaţi nu ar trebui să participe la constituirea noilor instituţii ale statului, şi în mare parte nu s-au implicat. Probabil că aceasta este ceea m-a făcut să-mi păstrez un optimism faţă de forţa drepturilor omului, pe care nu îl au mulţi. Multe dintre recomandările mele au fost aplicate, cel puţin în perioada cît am fost raportor. Cu certitudine a fost şi o conjunctură politică favorabilă.

Cînd am aranjat acest interviu, luptele au reizbucnit în Congo. Din nou, zeci de mii de refugiaţi, violenţe etnice. Sînt resturi ale acelui conflict sau unul nou? Cum se văd chestiunile nerezolvate atunci, în acest nou război?

Este un conflict care pare fără sfîrşit. Din 1996 şi pînă acum au murit în jur de cinci milioane de oameni, este un conflict extrem de complicat, care include grupări private armate, dar a inclus şi nouă dintre statele vecine, acuzaţii care se repetă acum. În estul ţării, Kivu de Nord este zona de graniţă cu Rwanda, unde identitatea tutsi sau hutu este importantă, este una dintre cele mai sensibile zone, conduse încă de unul dintre generali, considerat resposabil pentru cumplitele masacre din Kisagani, în 2002. Am fost în toate zonele de conflict din Congo, Ituri, Kivu Katanga, unde nu era nici apă, nici electricitate. Am fost de mai multe ori în Goma şi Kisangani, rar am văzut o zonă mai tristă, nu pot uita feţele soţiilor celor care au fost ucişi în 2002, imagine pură a tragicului. Aşa cum am arătat în toate rapoartele mele, miza confictului din Congo este una economică, mi-a fost greu să cred la început, era pentru mine o ipoteză mult prea marxistă. Congo este statul cel mai bogat în resurse naturale. S-au făcut mici progrese prin procesul de control al diamantelor, în acelaşi timp incursiunile bandelor armate sînt determinate de acest control al resurselor naturale.

ONU a organizat alegeri, are cîteva mii de militari în Congo. Din cîte se vede pînă acum, abia sînt capabili să protejeze refugiaţii care vin în taberele militare, darmite să facă ordine în ţară. Se repetă Srebeniţa, Rwanda? Promite ONU prea mult şi poate prea puţin?

La noi se cunoaşte prea puţin despre cum funcţionează ONU, în comparaţie cu sistemele europene. După sfîrşitul Războiului Rece, mai ales prin deblocarea Consiliului de Securitate, activităţile ONU au crescut foarte mult. Nu putea fi însă foarte rapid, este regula oricărei organizaţii internaţionale, chiar mai puţin complexe decît ONU, care are 191 de state membre. Aşteptările sînt însă uneori prea mari de la această organizaţie. Gîndiţi-vă însă cum ar fi fără ONU.

Aţi fost mulţi ani în comisia ONU pentru drepturile omului. Cum se vede din interior? Există multe critici asupra sistemului, îndeosebi privind punerea pe picior de egalitate a democraţiilor şi statelor autoritar-criminale, unele dintre acestea dominînd Consiliul pentru drepturile omului.

Lucrez de mulţi ani cu ONU şi acum sînt membru al Comitetului Drepturilor Omului, care este denumit şi Curtea Mondială a Drepturilor Omului, organism foarte prestigios, dar şi foarte dificil prin complexitatea cazurilor, puţin cunoscut la noi în ţară. Am fost mulţi ani membru şi chiar preşedinte al fostului think-tank al Comisiei, predecesoarea actualului Consiliu al Drepturilor Omului. În acelaşi timp am continuat să lucrez mult cu ONG-urile, am fost aleasă în toamna acestui an în Comitetul director al Comisiei Internaţionale a Juriştilor, unul dintre cele mai importante ONG-uri internaţionale. Comitetul Drepturilor Omului este compus din experţi, iar Consiliul Drepturilor Omului - din state. Este adevărat, Consiliul Drepturilor Omului de la ONU nu a demarat bine, a devenit, cel puţin la început o scenă a manifestării nemulţumirilor Sudului referitoare la toată scena mondială. Cu timpul, odată ce s-au abordat teme tehnice ca reforma procedurilor speciale sau mecanismul de evaluare universală periodic, perspectivele au devenit mai optimiste. Cu siguranţă că există în continuare state membre ale Consiliului în care există violări ale drepturilor omului şi aranjamente reciproce care menţin ideea că acest Consiliu este “politizat”. Ar fi fost ideal ca el să arate aşa cum l-au conceput Renée Cassin sau Eleonor Roosevelt, ca o comisie independentă, similară instituţiilor naţionale, dar sîntem încă într-o lume dominată de state.

Profesor doctor Iulia Motoc este membru al Comitetului Drepturilor Omului, ONU, şi fost raportor special pentru drepturile omului în Republica Democratică Congo.

a consemnat Cristian GHINEA